februarie18 , 2025

De la Holocaust la negaționism: discurs de Führer. Un cunoscut profesor de istorie explică ce are în comun Călin Georgescu cu Adolf Hitler

Related

Share


Antisemitismul și
negaționismul Holocaustului au o istorie lungă în România și în
Europa, iar la 80 de ani de la eliberarea Auschwitzului continuă să
găsească adepți. Pentru antisemiți,
mareșalul Ion Antonescu este un erou, iar acum, ei își găsesc
idoli în contemporaneitate, în oameni precum Călin Georgescu.

Neonazismul își găsește tot mai mulți adepți în toată Europa. FOTO: AFP

Neonazismul își găsește tot mai mulți adepți în toată Europa. FOTO: AFP

Pe 27
ianuarie 1945, după grele lupte, porțile
lagărului Auschwitz
erau deschise. Trupele sovietice, care anterior eliberaseră
lagărul de la Majdanek, în iulie 1944, le-au
oferit libertatea și prizonierilor
rămași în Auschwitz, iar în lunile care au urmat au eliberat și
alte lagăre de concentrare, precum Gross-Rosen, Sachsenhausen,
Ravensbrück, Stutthoff și Theresienstadt. În același timp, în
vest, trupele americane au eliberat Buchenwald, Dachau,
Dora-Mittelbau, Flossenbürg și Mauthausen, iar britanicii au intrat
în Bergen-Belsen la 15 aprilie 1945.

Pentru mulți dintre prizonieri
a fost prea târziu. Doar la Auschwitz naziștii germani au omorât
peste 1,1 milioane de oameni, cei mai mulți dintre ei evrei. Și
pentru că istoria riscă să se repete dacă e dată uitării,
„Weekend Adevărul“ a discutat cu
istoricul Ottmar Trașcă, de la Universitatea „Babeș-Bolyai“
din Cluj-Napoca, despre negaționism, extremism și
antisemitism, pornind de la originile sale. Istoricul arată
că ideologia urii nu a ajuns întâmplător să fie atât de
răspândită, în condițiile în care unor politicieni precum Călin
Georgescu
li se permite în continuare să disemineze idei
neofasciste.

Weekend
Adevărul“: Data de 27 ianuarie e dedicată
comemorării victimelor Holocaustului, dar la 80 de ani de la
eliberarea Auschwitzului există încă antisemitism și multă
negare. Dacă aruncăm o privire adânc în istorie vedem că evreii
au fost prigoniți în Europa și în țările române încă din
Evul Mediu. Care a fost principalul motiv pentru care ei au fost
persecutați încă de acum câteva sute de ani?

Ottmar Trașcă:
Evident, ca să discutăm, întreaga origine a antisemitismului
european și românesc ne-ar lua foarte mult timp. Evreii au fost
considerați, printre altele, vinovați pentru faptul că l-au
răstignit pe Iisus Hristos. Însă, dincolo de asta, deși mult timp
s-a negat, în secolul trecut am avut un antisemitism destul de
răspândit în cadrul societății românești. Trebuie să spunem
că acest antisemitism nu apare așa din senin, dar și că are mai
multe cauze. La noi îl vedem încă din a doua jumătate a secolului
al XIX-lea, iar mulți mari scriitori și intelectuali au fost
antisemiți. Or, după Primul Război Mondial, antisemitismul
primește noi conotații. Asta și pentru că în timpul Revoluției
bolșevice o bună parte dintre liderii
bolșevici, Lenin (prin bunicul său), de exemplu, dar și alții,
precum Troțki, Lev Borisovici
Kamenev și Grigori Zinoviev, erau de
origine evreiască. La un moment dat s-a
ajuns ca în mod complet greșit să se pună semnul egalității
între evrei și bolșevici.

Dacă ar fi să ne
referim strict la România interbelică, ce li se reproșa evreilor?

Știm foarte bine că
România era un stat multietnic, aveam foarte multe minorități.
Clasa de mijloc românească era foarte slab reprezentată. Practic,
minoritarii aveau poziții dominante din punct de vedere economic. Și
acea middle class (trad. – clasă de
mijloc) era formată în principal din
reprezentații minorităților germană, maghiară, evreiască și
mult mai puțin români. Or, în perioada interbelică, evreii au
fost văzuți în România și ca un element care a acaparat poziții
economice, ca un element străin. Deci avem un antisemitism, pe de o
parte economic, pe de o altă parte, religios, și mai puțin un
antisemitism rasial. Inclusiv antisemitismul Mișcării Legionare nu
este unul eminamente rasial, de factură nazistă, ci este unul
economic și religios. Antisemitismul în România primește noi
conotații după 1917 și e foarte prezent în cadrul societății
românești. Dar România nu era un caz particular din acest punct de
vedere, pentru că acest antisemitism era prezent și în alte state
europene – bunăoară,
Germania nazistă, Polonia, Ungaria, inclusiv în Uniunea Sovietică
etc.

  „Lupta mea“

Ajungem și la cel de-Al
Doilea Război Mondial și la anii cei mai crunți, perioadă în
care au fost uciși milioane de evrei în toată Europa. Cum ar
trebui caracterizat acest antisemitism?

Ceea ce se întâmplă în
Al Doilea Război Mondial este, de fapt, un antisemitism împins la
extrem, la apogeu, și asta, bineînțeles, pe fondul politicilor
antisemite implementate de către Germania nazistă, care ulterior,
pe măsură ce naziștii au început să ocupe teritorii, aceste
politici au fost implementate și în aceste teritorii sau au fost
preluate inclusiv de către statele aliate și satelite ale celui
de-Al Treilea Reich. În ce privește
Germania, Partidul Național-Socialist (nazist) nu a făcut altceva
decât să implementeze programul politic al lui Adolf Hitler. El
își enunțase intențiile în „Mein
Kampf“, scrisă în 1924-1925, în timpul detenției la închisoarea
Landsberg din Bavaria. Mulți nu l-au luat
în serios și credeau că sunt doar opinii personale,
însă tot aceștia au avut apoi surpriza, după 1933, când a
ajuns la putere, să vadă că a pus în aplicare, pas cu pas,
practic tot programul politic enunțat în „Mein
Kampf“.

image

A existat și o discuție
despre felul în care însăși societatea germană din acei ani,
profund antisemită, ar fi pornit acest lung șir de crime chiar dacă
nu ar fi existat Hitler. Cum vede
ți
acest aspect?

A existat și există încă
în prezent o dezbatere în cadrul istoriografiei consacrate
Holocaustului, o dezbatere între istoricii intenționaliști vs.
funcționaliști. În esență, intenționaliștii susțin că,
de fapt, Holocaustul a fost în realitate
un master plan conceput de Adolf Hitler încă din anii ’20 și
transpus ulterior în practică, în timp ce funcționaliștii
consideră că Holocaustul nu a fost inițiat în mod conștient de
către conducerea celui de-Al Treilea
Reich, iar inițiativa exterminării
populației evreiești a aparținut practic aparatului birocratic
nazist, fiind determinată în esență de condițiile de război.

Revenind la România,
putem spune că, deși anumite idei antisemite existau și la noi,
tot ce a fost mai rău am importat din Germania?

Se poate spune, într-adevăr,
că epicentrul Holocaustului a fost în Germania. De acolo practic
s-a răspândit, inclusiv în România, și
nu numai la noi.

  „Românizarea“, obiectiv național

Care a fost rolul lui Ion
Antonescu și al legionarilor în acest
episod
negru al istoriei
?

În ce privește România și
Ion Antonescu, trebuie spus clar și răspicat, regimul Antonescu
este vinovat pentru asasinarea a sute de mii de evrei în perioada
1940-1944. Însă este un paradox, pentru că,
pe de o parte, Antonescu este vinovat, dar
în același timp, el este și salvatorul
unei mari comunități de evrei din România.

image

Negaționiștii susțin
că, de fapt, Antonescu doar a salvat evrei. Ce s-a întâmplat, în
realitate?

În primul rând, atunci
când Antonescu ajunge la putere, în prima
guvernare cu mișcarea legionară, respectiv guvernarea
național-legionară (septembrie 1940 – ianuarie 1941), Antonescu și
mișcarea legionară au implementat ceea ce s-a numit „politica
de românizare“. Chiar dacă „românizarea“, ca obiectiv
naţional, a reprezentat un deziderat urmărit consecvent de clasa
politică din România încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea,
regimul naţional-legionar s-a deosebit, însă, în mod radical, de
guvernările anterioare, întrucât procesul de românizare avea să
fie direcţionat aproape în exclusivitate împotriva minorităţii
evreieşti, mişcarea legionară
apelând în acest sens la „metode teroriste“. Constituirea
guvernului naţional-legionar în septembrie 1940 a marcat debutul
aşa-numitului „proces de românizare“, scopul principal fiind
îndepărtarea evreilor din structurile economice şi din poziţiile
deţinute în cadrul economiei româneşti.

Armata română și măcelul de la Odessa

Deportarea evreilor din Chișinău. FOTO: USHMM

Deportarea evreilor din Chișinău. FOTO: USHMM

A fost Mareșalul
un antisemit convins și a trimis din proprie inițiativă la moarte
sute de mii de evrei sau mai degrabă a fost presat de germani să o
facă?

După înăbușirea
rebeliunii legionare în ianuarie 1941, acest lucru nu a însemnat că
această politică de românizare a încetat. Din contră, ea a
continuat și a fost pusă în aplicare până în august 1944, adică
până la căderea regimului antonescian. În
perioada ce a urmat, respectiv din 1941 până la 1944, putem
identifica mai multe etape în privința politicii antisemite
promovate de regimul antonescian. În 1941-1942, Antonescu a încercat
să preia modelul nazist de soluționare a chestiunii evreiești. Și
acest lucru este foarte important, că inițiativa a venit de la
regimul antonescian, în niciun caz nu a fost o presiune din partea
Germaniei. Dimpotrivă, avem o însemnare în jurnalul lui Joseph
Goebbels din 19 august 1941, deci la două luni după începerea
operațiunii „Barbarossa“ (invadarea URSS), în care Adolf
Hitler, discutând cu Goebbels, își exprimă admirația față de
măsurile antisemite adoptate de regimul antonescian împotriva
evreilor. Spunea ceva de genul „și în
ce priveşte problema evreiască, astăzi se poate stabili cu
certitudine că un om ca Antonescu acţionează în această
chestiune mult mai radical decât am făcut-o noi până acum“. În
mare parte așa și era, pentru că din iunie 1941 practic avem o
colaborare foarte bună pe Frontul de Est între unitățile germane
de exterminare a evreilor, celebrele Einsatzgruppe și
Einsatzkommando, de fapt Einsatzgruppe D, care acționa în spatele
grupului de armate germano-române. De regulă, în rapoartele
Einsatzgruppe se afirma că colaborarea cu autoritățile române în
privința soluționării chestiunii evreiești era „foarte bună“.
Pe de altă parte, tot la inițiativa regimului antonescian, încă
din primăvara anului 1941, în România au sosit mai mulți
consilieri germani, ofițeri SS, care urmau să consilieze guvernul
român în diferite domenii, printre care și în implementarea
măsurilor antisemite. Un asemenea consilier, care era de fapt
reprezentantul sinistrului Adolf Eichmann, cel care coordona
transporturile de evrei la nivel central în Berlin, era un ofițer
SS pe nume Gustav Richter. Acesta chiar avea titulatura oficială de
„consilier pentru chestiunile evreiești
și de arianizare în cadrul Legației germane din București“. El
a primit inițial sarcina de a armoniza legislația antisemită din
România cu cea din Germania nazistă. Ulterior, după conferința de
la Wannsee, din 20 ianuarie 1942, unde s-a decis aplicarea „soluției
finale“ în teritoriile controlate sau ocupate de Germania nazistă,
respectiv în statele aliate/satelite ale Reichului, Gustav Richter a
primit însărcinarea de a pregăti aplicarea „soluției finale“
și în România. În vara anului 1942, la
inițiativa mareșalului Ion Antonescu și a lui Mihai Antonescu,
vicepreședintele Consiliului de Miniștri, România se declară de
acord cu deportarea evreilor din Transilvania de Sud și din Banat în
lagărele de exterminare din Polonia. A urmat apoi
și măcelul de la Odessa.

Avem și cifrele acestui
măcel?

image

Avem un masacru în toată
regula comis de armata română. Cifrele variază de la 26.000 până
la 40.000 de evrei, asasinați, împușcați, spânzurați pe
străzile Odessei, iar ulterior mii de
evrei băgați în depozite de lemn care au fost apoi incendiate.
Trebuie să spunem că în 1941 evreii
fuseseră deportați din Basarabia, Bucovina de Nord și Odessa
în lagărele din Transnistria, în timp ce evreii din Vechiul Regat
au fost supuși măsurilor discriminatorii, dar nu au fost deportați.
În vara anului 1942, mareșalul Antonescu a considerat însă că
venise momentul oportun și pentru a soluționa o dată pentru
totdeauna chestiunea evreiască, prin deportarea acestora în
lagărele morții din Polonia, începând cu evreii din Transilvania
de Sud și din Banat. Dar în cele din urmă nu s-a ajuns la
aplicarea acestei măsuri sinistre.

Cu ochii după avantajul politic

Ce
l-a oprit să realizeze acest plan?

Aici sunt mai mulți
factori. În primul rând, atunci când Mihai Antonescu și Ion
Antonescu iau decizia de deportare a evreilor din Vechiul Regat,
se părea că ofensiva din vara anului 1942 a Armatei germane pe
Frontul de Est avea să aducă „victoria finală“. Totuși, în
septembrie, mașina de război germană a început să bată pasul pe
loc în fața Stalingradului. Avem înfrângerea germană în marea
bătălie de la Stalingrad, care practic a însemnat un punct de
turnură în evoluția situației militare pe Frontul de Est, o
turnură desăvârșită ulterior prin bătălia de la Kursk. După
înfrângerea de la Stalingrad, Ion Antonescu a ajuns la concluzia că
Germania nu mai poate câștiga războiul. În al doilea rând, avem
o serie de proteste inițiate de către liderii opoziției
democratice, de către președintele Partidului Național Țărănesc,
Iuliu Maniu, de către președintele Partidului Național Liberal,
Constantin Brătianu. Aceștia protestau față de preconizatele
măsuri de deportare a evreilor. De asemenea, avem protestele
inițiate de către președintele FEDR, Wilhelm Filderman, fost coleg
de școală cu Ion Antonescu, și care se cunoștea foarte bine cu
mareșalul. Acesta a invocat argumente la care Antonescu a fost
foarte receptiv. Astfel, printre altele, Filderman a întrebat de ce
România trebuia să-și deporteze evreii în lagărele morții, în
condițiile în care guvernul maghiar nu făcea același lucru cu
evreii din Ungaria. Argumentul
invocat de Wilhelm Filderman a fost că o asemenea măsură ar fi
plasat România într-un vădit dezavantaj în competiția cu Ungaria
pentru redobândirea Transilvaniei de Nord. Un argument la care
Antonescu era foarte receptiv și foarte sensibil. Pe de altă parte,
avem și o notă de protest foarte dură adresată de
către SUA României prin intermediul Legației Elveției din
București, prin care amenința cu represalii la adresa cetățenilor
români din Statele Unite în cazul în care România nu oprea
deportările. Ei bine, toți acești factori, coroborați cu
înfrângerea suferită de Germania, dar și de armatele române la
Stalingrad, l-au determinat pe Ion Antonescu să-și revizuiască
decizia de deportare a evreilor din Vechiul Regat. Mai mult decât
atât, în decembrie 1942, le-a comunicat germanilor că România nu
mai deportează evreii și că le va permite să emigreze în
Palestina.

Avea și alte argumente
Ion Antonescu?

Bineînțeles că Antonescu
urmărea mai multe obiective prin această decizie. Pe de o parte, să
scape de evreii nedoriți, așa cum apare în documentele germane,
dar pe o cale amiabilă. Pe de altă parte, acești evrei nu urmau să
plece pur și simplu, ci urmau să plătească o taxă de emigrare
extrem de consistentă, așa că erau și o sursă de bani pentru
buget. Și în al treilea rând, Antonescu, fiind pragmatic, și-a
dat seama că Germania nu mai avea cum să câștige războiul în
Est. El a ajuns la concluzia că România trebuia să reia contactele
cu Aliații pentru a căuta o soluție de
ieșire din război, iar un tratament mai bun aplicat populației
evreiești putea fi, la un moment dat,
un capital politic extrem de prețios în aceste tratative.

Care a fost reacția
Germaniei?

Bineînțeles că Germania a
protestat, a intervenit și la București, dar Antonescu nu și-a
schimbat decizia și a permis, practic, emigrarea în Palestina. El a
readus în țară, în toamna anului 1943, supraviețuitorii
lagărelor din Transnistria. Deci, din acest punct de vedere, cum
spuneam, este un paradox. Antonescu este călăul responsabil pentru
asasinarea a sute de mii de evrei îndeosebi în anii 1941-1942, dar,
pe de altă parte, în 1943-1944 a salvat o comunitate evreiască
încă destul de numeroasă, una dintre cele mai numeroase din
Europa.

 „Când instituțiile statului nu-și fac datoria, rezultă doar o exacerbare a extremismului“

image

În ce măsură putem vorbi despre
antisemitism
în perioada comunistă?

Bineînțeles că în perioada regimului comunist, practic, tratarea
chestiunii evreiești a fost un tabu. A fost o temă de cercetare
trecută sub tăcere, practic s-a negat, iar și puținele lucrări
care au menționat persecuția populației evreiești în timpul
celui de-Al Doilea Război Mondial în România au distorsionat
faptele și proporțiile Holocaustului. De asemenea, România a avut
în general relații bune cu Israelul, iar în timpul conflictului
din 1967 a păstrat relații diplomatice atât cu Israelul, cât și
cu statele arabe.

Ați amintit că mulți
dintre liderii bolșevici care au inventat comunismul aveau rădăcini
evreiești. Cum s-au raportat sovieticii, comuniștii în general, la
evrei? Mai putem vorbi de antisemitism?

Chiar dacă în URSS nu era
promovat la nivel oficial, totuși antisemitismul exista și era
îmbrățișat de o bună parte a societății, respectiv a elitei
conducătoare sovietice. Să nu uităm de ceea ce s-a întâmplat în
ultimii ani de viață ai dictatorului Stalin, îndeosebi în
perioada 1949-1953, când avem, printre altele, „Complotul
Halatelor Albe“. Adică aveam o serie de conspirații, așa-zis
evreiești, sioniste, cică descoperite de
către organele sovietice, ce urmăreau, printre altele, asasinarea
liderilor URSS. În realitate, aceste „conspirații“
au fost fabricate de către poliția secretă și organele de anchetă
sovietice, rezultatul fiind un val de persecuții împotriva
evreilor, inclusiv procese, condamnări și
execuții. Acest val antisemit s-a abătut, bineînțeles, și asupra
statelor-satelit din blocul comunist, inclusiv asupra României.
Chiar dacă oficial era interzis, totuși și până în
1989 a existat la noi acest antisemitism.

Înfloritorul negaționism de după 1989

Ce s-a întâmplat după
Revoluție?

După
anul 1989, mai ales în România, știm bine că antisemitismul
a fost adus la viață, practic, de anumite mișcări și partide
politice extremiste, ca de exemplu, Partidul România Mare, printre
altele, și de istorici care au negat sau au trivializat, pentru a
folosi termenul uzitat de către regretatul istoric Michael Shafir.
Practic, după 1989 avem o serie de istorici care au încercat să
arate că în România nu a existat Holocaust și sunt mai multe
argumente pe care le invocă.

Care
au fost principalele lor argumente?

Au
afirmat că în România nu putem vorbi de Holocaust, deoarece
Antonescu i-a salvat pe evrei, că a fost salvatorul lor. În acest
scop au fost invocate, printre altele, lucrările unora ca Radu
Lecca, cel care a avut un rol foarte important în regimul
antonescian. Lecca a fost Comisar general pentru probleme evreiești.
O figură sinistră, cel care a elaborat împreună cu ofițerul SS
Gustav Richter planul de deportare a evreilor din Vechiul Regat în
lagărele morții din Polonia. Un alt argument invocat a fost acela
că în România nu putem vorbi de Holocaust atât timp cât nu au
existat lagăre de exterminare ca, de exemplu, pe teritoriul Poloniei
ocupate de naziști. Un al treilea argument invocat: nu a existat
Holocaust în România, dar a existat, în schimb, în Ungaria,
pentru că Transilvania de Nord a fost parte a Ungariei în acei ani,
așa cum știm foarte bine, după al doilea arbitraj de la Viena, din
30 august 1940. Or, toate aceste alegații nu rezistă la o critică
serioasă, și mai ales sursele de arhivă, între timp devenite
accesibile după 1989 și cercetate de către istoricii români și
străini, au demonstrat cu prisosință faptul că regimul Antonescu
s-a făcut vinovat de exterminarea unui mare număr de evrei, peste
300.000 de evrei în perioada 1941-1944.

Ce măsuri au luat
guvernele României
post-decembriste?

Există o Hotărâre de
Guvern din 2002 care interzice negru pe alb negarea Holocaustului.
Prin aceasta se prevăd și sancțiuni pentru negarea Holocaustului
și pentru propagarea simbolurilor fasciste etc.

Discurs de Führer

Totuși,
vedem că mai ales în ultimii ani mișcări apropiate neonazismului
și neolegionarismului prind avânt în România. Care ar fi cauzele?

Deși există o legislație
care interzice constituirea organizațiilor cu caracter fascist,
rasist sau xenofob, inclusiv a simbolurilor fasciste, rasiste și
xenofobe, precum și a persoanelor vinovate de infracțiuni contra
păcii și omenirii, totuși în ultimii ani constatăm cu
îngrijorare faptul că avem de-a face cu o recrudescență a
antisemitismului și o propagare în masă a ideilor de acest gen în
cadrul societății românești. Acestea vin, desigur, pe fondul
tolerării de către instituțiile statului a mișcărilor de extremă
dreaptă, a neolegionarilor etc. Avem chiar foști candidați la
Președinție care au apărut, de exemplu, la comemorările de la
Tâncăbești, anul trecut, în noiembrie, și văd că nu există
niciun fel de măsuri la adresa lor. În momentul în care avem legi
și instituțiile statului nu-și fac datoria, rezultatul nu poate fi
decât o exacerbare a antisemitismului, a extremismului în România
și apariția unor candidați precum Călin Georgescu.

Călin Georgescu la Curtea de Apel București. FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

Călin Georgescu la Curtea de Apel București. FOTO Inquam Photos / Octav Ganea

Ce elemente ați
identificat în discursul candidatului independent Călin Georgescu?

Putem
spune că discursul său preia elemente din ideologia legionară, din
retorica mareșalului Ion Antonescu, și
nu numai. Aș atrage atenția asupra faptului că preia chiar și din
retorica lui Adolf Hitler. Pentru că în momentul în care afirmi
public, cum a făcut-o Călin Georgescu anul trecut, că în momentul
în care ajunge la putere nu vor mai fi partide politice, acest
discurs l-am întâlnit în istorie inclusiv la Adolf Hitler.
Führerul a spus clar că, după ce va
ajunge la putere, nu vor mai exista partide politice cu excepția
unui singur partid: partidul nazist. Ceea
ce s-a și întâmplat. Apoi, să nu uităm momentele în care Călin
Georgescu a susținut în numeroase intervenții televizate sau
videoclipuri, faptul că legionarii și Ion Antonescu sunt figuri
eroice și sunt niște martiri ai neamului. Și să nu uităm
momentul în care același Călin Georgescu a susținut într-o
declarație, tot într-un videoclip difuzat, faptul că România este
a românilor și n-avem nevoie de străini. Mai avem nevoie de alte
dovezi în plus când avem asemenea
declarații?

Avem și un alt partid
considerat radical, AUR, dar care
,
surprinzător
, s-a apropiat
în ultimul timp de Israel și neagă acum orice legături cu
antisemitismul sau cu mișcările neolegionare. Cât de sinceri sunt
ei?

Eu
am urmărit fenomenul AUR din momentul în care acest partid a
intrat, practic, în Parlament. Atunci, analizând afișele și
programul lor electoral, am și constatat și am scris că, în mare
parte, erau
aproape identice cu cele
ale Mișcării Legionare. Chiar am scris la
un moment dat că singurul element care lipsea din toată povestea
era acea promisiune a Căpitanului de a face din România „o țară
precum soarele de pe cer“. Această
apropiere a lui Simion și discuțiile sale cu reprezentanții
statului Israel, în opinia mea, nu
urmăresc decât obiective pragmatice, propagandistice, respectiv de
a încerca să scape de eticheta de partid extremist și antisemit,
de a contracara criticile venite din acest punct de vedere din
partea mass-media, a societății civile sau a altor partide
politice. O încercare de cosmetizare a imaginii AUR și nimic mai
mult. Existența declarațiilor xenofobe și antisemite ale
reprezentanților AUR făcute de-a lungul anilor nu pot fi negate,
oricât ar încerca să le explice sau să le cosmetizeze
reprezentanții acestui partid.

Constituția, în pericol

Revenind la Călin
Georgescu, nici Hitler nu a fost luat foarte în serios, dar știm
bine acum unde s-a ajuns. Ce riscuri vedeți acum din partea lui
Călin Georgescu?

Din acest punct de vedere,
asemenea oameni, asemenea falși profeți trebuie luați foarte în
serios, pentru că știm din istorie, dacă nu o facem, unde putem
ajunge. Riscurile sunt incalculabile și nu este greu de anticipat
unde poate duce un asemenea personaj. Istoria ne arată că trebuie
să luăm lucrurile foarte serios și să luăm măsuri preventive,
profilactice, pentru a preveni răul. Și dacă există legi, atunci
ele trebuie aplicate de autoritățile abilitate ale statului român,
întrucât, în caz contrar, personaje precum Călin Georgescu vor
deveni tot mai periculoase, iar ideile sale și ale altor radicali se
vor răspândi tot mai mult.

Considerați că ar
trebui blocată candidatura lui?

În mod normal, Călin
Georgescu nu ar trebui lăsat să candideze din nou. Eu sper ca
această eventuală nouă candidatură a lui Călin Georgescu să fie
contestată și respinsă de Curtea Constituțională. Vă
spun și de ce. În cazul Dianei Șoșoacă știm bine că a existat
o contestație la CCR care a fost admisă
pentru declarații care încălcau Constituția. Declarații care,
din punctul meu de vedere, au fost mult mai puțin nocive comparativ
cu cele ale lui Călin Georgescu. Iar riscurile sunt mari. Revin la
declarația dată de Călin Georgescu în aprilie 2024, în care a
afirmat textual că nu vor mai fi partide politice în această țară,
dacă va câștiga alegerile prezidențiale,
pentru că strămoșii sunt vii. A spus și că partidele
politice sunt niște gloabe la carul de aur al poporului român. Or,
când cineva care aspiră la funcția de
președinte al României neagă dreptul la existență a partidelor
politice înseamnă că acea persoană intenționează să instituie
un regim dictatorial. O asemenea afirmație, alături de cele
antisemite, încalcă în mod flagrant Constituția României și
legile țării. Și sunt doar câteva exemple. În orice caz, avem
de-a face cu un personaj, cu numele de Călin Georgescu, ce
promovează un discurs care preia elemente din retorica antonesciană,
din ideologia legionară și chiar nazistă, unele copiate cuvânt cu
cuvânt. Din nefericire, foarte mulți susținători ai lui Călin
Georgescu și ai extremiștilor în general nu sunt deloc informați
cu privire la trecutul istoric al României și la cel al Europei. Ei
nu știu ce tragedii au provocat mișcările de extremă dreapta și
personalitățile așa-zis salvatoare, profetice, care s-au dovedit a
fi, în cele mai multe cazuri, dictatori lipsiți de scrupule. Din
păcate, foarte mulți conaționali sunt foarte superficial
informați, pentru a mă exprima eufemistic, cu privire la
realitățile existente la nivelul României și al Uniunii Europene.
Tot mai des auzim „nu mai avem nevoie de NATO, nu mai avem nevoie
de UE“. Ei nu știu că fără UE nu am fi ajuns în cea mai
prosperă perioadă din istoria României, chiar dacă nu e totul
perfect. Sigur, Uniunea Europeană nu e perfectă, există multe
aspecte care pot fi criticate, este nevoie de reforme. Dar, critica
trebuie să fie constructive, și nu distructivă. Apartenența la UE
și apartenenţa la NATO au asigurat României dezvoltare,
prosperitate, securitate și pace! Suveraniștii nu conștientizează
faptul că ieșirea din NATO și din UE ar arunca România înapoi cu
zeci de ani, din punct de vedere economic, politic și militar, și
ar plasa-o din nou la cheremul Rusiei
putiniste.



Citeste tot articolul

Sursa & Foto Credit- “adevarul.ro”

Știrile sunt preluate din google news de la ziare din Romania. Suntem un serviciu gratuit de indexare stiriilor. Informatiile si imaginile stirilor sunt exclusiv a ziarelor si site-urilor din care au fost preluate. Nu suntem raspunzatori pentru continutul lor. Daca doriti ca stirile dvs sa nu mai apara pe platforma noastra, contact: medialux85@gmail.com
Termeni si conditii: https://www.acunews.ro/termeni-si-conditii-pentru-acu-news/

spot_imgspot_img