Arta de la care te urci pe pereți

Așa că, decât să-l ignorăm, mai bine un documentar să filmăm. Probabil așa și-a zis Alin Boeru, autorul peliculei „De ce scriu ăștia pe pereți?”, o trecere în revistă pe alocuri amuzantă, pe alocuri duioasă, pe alocuri instructivă a celor 30 și ceva de ani în care românii insistă să decoreze zidurile orașelor.

Mă rog, e mult spus „românii”. O minusculă parte a lor. Acele trupe de gherilă urbană care se adăpostesc la întunericul nopții pentru a lăsa celebrele tag-uri. (Știți voi, semnăturile alea criptice, care diferă în dimensiuni, cromatică și grad de sofisticare de la autor la autor).

Tag-urile sunt un soi de T0 al epocii graffiti. De acolo și până la picturile murale întinse pe calcane de zeci de metri pătrați, cu stil elaborat și adesea recognoscibil, au trecut ani și diverse etape. Lumea a evoluat de la „mâzgălituri” la capodopere executate sub cerul liber. Și, când zic „lumea”, mă refer la întreaga planetă. Fiindcă n-au inventat ai noștri nici apa caldă, nici gaura din covrig, nici street art-ul.

Așa cum nici Alin Boeru n-a inventat ceva anume cu documentarul lui. El e doar cronicarul unor vremuri, arhivarul unor lucruri altfel efemere și “depozitarul” unei iubiri adevărate pentru graffiti și oamenii lui. Dar, pentru că spune o poveste aproape din interiorul ei, reușește ce n-au făcut prea mulți, până acum: adună într-un ceas jumate o distribuție unică. Pe lângă vedetele noului val, fac confesiuni superstaruri greu de „prins” pe filmare. E cazul lui MSERO, legendarul graffer care are la activ 3.000 de metrouri din toată lumea și a cărui identitate continuă să rămână ultrasecretă. Sau al celebrului ERPS, „bunicul” street art-ului de la noi.

Apropo de bunici: v-ați fi imaginat că bunicii unora dintre voi sunt…